Toamna, dincolo de frunze ruginii...

                                                                                               Motto:
                                                                               "În mine lumina gândirii
                                                                                 Lăuntric cu tărie s-o aprind
                                                                                 Şi din al Spiritului cosmic izvor de forţe,
                                                                                 Profund să tălmăcesc ce-am vieţuit;
                                                                                 Îmi este asta moştenirea verii,
                                                                                 E liniştea de toamnă dar şi speranţa iernii."
                                                                                                Rudolf Steiner

       Universul nostru terestru este alcătuit din 5 elemente fundamentale, 4 dintre ele fiind manifestate, adică: pământul, apa, focul şi aerul, iar al cincilea, eterul este nemanifestat, dar le însufleţeşte şi le susţine pe celelalte.
       Elementalii sunt entităţi subtile sau spirite ale naturii pentru fiecare element fundamental, astfel:
- gnomi pentru pământ;
- ondine pentru apă;
- salamandre pentru foc;
- silfe, elfi sau zâne pentru aer.
       Aceste entităţi sunt alcătuite din substanţe eterice şi nu pot fi distruse de substanţele materiale cărora le corespund. Totuşi, nu sunt nemuritoare. Ele permit oamenilor "să vadă" dincolo de realitatea palpabilă şi ajută la menţinerea echilibrului naturii.
       Odinioară exista o legătură puternică între om şi aceste entităţi subtile. În Irlanda era obiceiul de a se jura pe elemente, cele mai folosite fiind jurămintele pe: "Soare şi Lună", "apă şi aer", "zi şi noapte", "mare şi pământ". În mitologia celtică, este foarte specială originea zânelor (motiv prezent şi în basmul nostru popular), iar în mitologia nordică se evidenţiază originea ordinii cosmice, punându-se accentul pe gnomi şi elfi.
       Gnomii, elementalii pământului sunt asociaţi toamnei, fiindu-le caracteristice stabilitatea, echilibrul, înrădăcinarea experienţelor pe care le trăim, protecţia faţă de natură, demnitatea de a fi. Lucrând cu esenţa mineralelor, ei sunt modelatori ai formelor. Gnomii sunt foarte apropiaţi oamenilor, locuiesc în mine, crevase, găuri în pământ sau în peşteri. Sunt invizibili pentru majoritatea dintre noi, doar cei care au capacitatea de clarviziune îi pot vedea, destul de rar într-o formă umană, mici de statură, dar robuşti, cu un ten măsliniu, ochi căprui, păr închis la culoare şi cu o voce profundă. Altfel, îi putem simţi, percepţia fiind la nivel subtil, aşa cum este şi esenţa lor.
       Alţi gnomi, având un rege numit Gob, de unde şi denumirea lor - "goblini", sunt spirite ludice care susţin gospodăriile, mai ales cele în care trăiesc copii.
       Se spune că gnomii ar avea o pelerină cu glugă, care îi face invizibili (vezi Harry Potter!). Ei pot merge prin pământ, deoarece îl reprezintă, dar dacă ies la lumina soarelui, se transformă în stane de piatră. De multe ori, mergând pe cărări de munte, ne apar formaţiuni din piatră asemănătoare unor omuleţi. Natura pare a fi surprinzătoare atunci, dar cine ştie, poate că sunt doar acei gnomi care au plătit asfel curiozitatea de a ieşi la lumină...

       Intrând în toamnă, sufletul începe să se retragă spre interiorul fiinţei noastre, bun prilej de a reînvăţa să vibrăm în faţa naturii şi să fim mai buni observatori ai lucrurilor nevăzute, astfel încât să ne dezvoltăm calităţi indispensabile omului de bun simţ: empatia, sensibilitatea, iubirea.
       Îmi place perspectiva lui Thomas Mayer din cartea "Salvaţi fiinţele elementare!": "Am o viziune a viitorului în care viaţa împreună cu fiinţele elementare devine din nou un bun cultural general al civilizaţiei noastre. "

Scrisoare - Prietenei mele...

                                                                                                                       Motto:
                 
                     "Ce-ţi poţi dori mai mult decât să ai pe cineva cu care să poţi vorbi ca şi cu tine însuţi?"
                                                                                Cicero

       "A iubi presupune a îngloba conştienţa unei alte fiinţe în propriul suflet. Pentru aceasta, este necesar ca forţele egoiste ale sufletului să fie estompate, pentru ca omul să-şi poată dezvolta facultatea de a simţi în el însuşi suferinţele şi bucuriile unei alte fiinţe." (Rudolf Steiner)
       Am apelat din nou la "mentorul" Steiner, pentru că el este maestrul explorării vieţii spirituale şi pentru că simt că avem din ce în ce mai acut nevoia de a ne reîndrepta atenţia asupra ei.
Toată forfota asta exterioară încorsetată în materialitate ne oboseşte, ne transformă în nefiinţe, ne alterează memoria frumosului şi ne îndepărtează de noi înşine.
       Astăzi este o zi specială pentru mine. Este ziua în care, cu ceva timp în urmă, te-ai născut tu, cea care urma să devii Prietena mea. Avem mulţi prieteni de-a lungul vieţii, dar cred că, aşa cum Mama este unică şi Prietena (cu P mare) este la fel de unică şi irepetabilă. Nu există mai multe jumătăţi care să se potrivească perfect jumătăţii din noi.
       Încerc să îmi amintesc momentul în care ne-am cunoscut. Fizic reuşesc. Începeam şcoala, adică încheiasem capitolul "cei şapte ani de-acasă", de care noi am avut privilegiul să ne bucurăm... Spiritual, însă, ne cunoaştem din totdeauna. Altfel, nu am fi reuşit să rămânem atât de "împreună", ţinând cont că mii de kilometri ne despart de o bună bucată de timp. Chiar nu au contat. 
       Mă trezesc adesea stând de vorbă cu tine. Şi atunci mă simt bine. Nu mai există secundele care trec, nu mai există graniţe, nu mai există griji de tot felul... Timpul şi spaţiul îşi pierd sensul, se contopesc şi dispar într-o încremenire ireală, aşa cum trebuie să fi fost la începuturi.
Cum să nu fiu atunci recunoscătoare? Câţi oameni sunt binecuvântaţi cu astfel de trăiri?
       Prietenii pe care îi avem din copilărie nu se pot compara cu cei care apar pe parcursul vieţii. Au în plus acel "ceva" care ne reface legătura cu rădăcinile noastre, cu toate stările de metamorfoză prin care am trecut, de la sămânţă la copac, de la crisalidă la fluture. Sunt acele fiinţe care ne înţeleg dincolo de cuvinte, care nu se aşteaptă să fim altfel decât suntem, pentru că în cazul lor e vorba despre simţire. Şi simţirea nu poate fi păcălită, nu poate fi vopsită ori ciuntită spre confortul cine ştie cui. E acolo, vie, prezentă în tot infinitul din universul nostru interior. Trebuie doar să o observăm, să-i dăm atenţia cuvenită şi lucruri incredibil de frumoase vor începe să se întâmple.
       Aşadar, nu vă uitaţi prietenii copilăriei voastre! Chiar dacă drumurile vi s-au despărţit la un moment dat, iubirea necondiţionată care v-a legat atunci, demult, trezită din nou în trăirea voastră actuală, vă va readuce împreună. Şi atunci veţi avea încă un motiv să celebraţi frumuseţea vieţii! Să fiţi recunoscători... Omului nu i-a fost scris să trăiască singur, de aceea în copilărie ne întâlnim cu cei cărora le vom spune mai târziu "prieteni de-o viaţă".
       Draga mea, închin astăzi în cinstea ta, o cupă în care am turnat lumină, candoare, bucurie şi toate gândurile bune pe care ţi le pot trimite şi pe care le meriţi din plin!

Din cufărul bunicii...

Dacă tot m-am aşezat în cuibul creativităţii, mi-a venit ideea să explorez puţin memoria lucrurilor. Cum putem să o reactivăm? La un moment dat, fiecare dintre noi avem experienţa întâlnirii cu obiecte găsite în cufărul bunicilor sau străbunicilor. Atunci, timpul se opreşte parcă în loc, încercând să-şi schimbe sensul şi să ajungă înapoi, în vremea când bunica îşi broda iile, ori bunicul bătea primul stâlp al casei, acum devenită vatra părintească, dacă mai există...
Şi dacă avem privilegiul să ne întâlnim cu lucruri care au vieţuit alături de oamenii dragi nouă, unii dintre ei părându-ni-se cunoscuţi doar datorită poveştilor, de ce să nu le dăm o nouă viaţă?
Aşa am făcut eu, transformând o fustă ţărănească, găsită în podul casei, într-un geamantan vechi din lemn (martor poate, cine ştie cărui război), într-un poncho adaptat prezentului. Iată ce a ieşit:

Dumitru Constantin Dulcan spunea în "Inteligenţa materiei" : "Ţinând seama de observaţia că toate fenomenele din Univers au o evoluţie ciclică, s-ar părea a fi cel mai acceptabil conceptul unui univers ciclic pulsatoriu, descris în gândirea hindusă. Totul în Univers s-ar afla într-o perpetuă alternanţă ciclică: evoluţie-involuţie. După încheierea unui ciclu, materia şi-ar relua evoluţia din punctul Zero, fără ca vreo informaţie să transgreseze dintr-un univers într-altul, după unele viziuni, iar după altele, germenii viitorului univers s-ar afla în cel precedent".
Personal, votez cu cea de-a doua variantă, altfel...ce rost ar fi avut readucerea la viaţă a unei fuste ţărăneşti? În timp ce lucram la transformarea ei, simţeam o emoţie venită de undeva de departe. Eram din nou copilul universal aşezat cu capul în poala bunicii care spune basme iniţiatice sau îngână doine de care doar poporul romăn se poate bucura că le are. Tot în acest timp, am mai simţit ceva aproape palpabil: că ne aflăm pe o spirală a Spaţiu-Timpului, întâmpările revenind spre noi, dar pe un alt nivel, pe o altă buclă a vortexului.
De aceea, am vrut să vă împărtăşesc bucuria aducerii-aminte, cu tot ce implică acest proces, fără să însemne că ne ancorăm şi că trăim în trecut, ci din contră că celebrăm prezentul, care nu ar fi putut exista fără o memorie, o amintire, a amprentă a ceea ce a fost cândva...

Despre trezire

                                                                                                                   Motto:
                                                                                                     "Nosce te ipsum!"
                                                                          (Cunoaşte-te pe tine însuţi!)




       Deasupra Templului grecesc din Delphi se afla inscripția: "Omule, cunoaște-te pe tine însuți și vei cunoaște Universul și zeii". În antichitate, existau centre de Misterii, locuri în care se întâmplau "inițierile", care aveau ca scop cunoașterea de sine. Față de forma de autocunoaștere pe care o definește astăzi psihologia, în acele centre, ea era mult mai profundă și anume se urmărea cunoașterea spirituală a propriei ființe. Astfel, au apărut întrebări de genul: "De ce sunt ceea ce sunt?", "Cum s-a desfășurat evoluția mea de-a lungul reîncarnărilor?", "Care este legătura mea cu natura înconjurătoare?", etc. În ultima perioadă, aceste întrebări au început să revină din ce în ce mai intens, preocupând tot mai multe persoane.
       Omenirea se trezește din lâncezeală, realizează că poziția bipedă, verticală, nu ne-a fost oferită în dar din pură întâmplare sau amuzament. Putem, așadar privi în zare atât la propriu cât și la figurat - zarea din interiorul nostru, infinită și extrem de ofertantă. Suntem capabili să ne alegem calea potrivită nouă înșine, dacă învățăm să fim buni observatori. Antrenându-ne atenția, reușim astfel să pășim cu naturalețe pe drumul dedicat nouă, fără să ne poticnim, să cădem, să ne oprim speriați de ce va urma.
       Îmi imaginez această trezire (fotografia pe care am făcut-o dintr-un turn de la poalele Tâmpei din Braşov mi se pare potrivită), ca şi cum aflându-ne închişi într-o cutie întunecoasă (îmi place ideea că întunericul nu există, ci că e doar o consecinţă a lipsei luminii), momentul trezirii ne oferă posibilitatea de a vedea printr-o firidă străpunsă, prezenţa drumului nostru scăldat în lumină. 

       Este doar o problemă de atitudine... Să ne aşezăm mai des în noi înşine, să ne oprim din goana asta haotică în care ne-am lăsat prinşi, să ne limpezim minţile până la golire şi atunci vom putea deveni atenţi. Pare simplu, dar forţa de inerţie este destul de puternică şi pe ea va trebui mai întâi să o învingem. Abia atunci vom intra în starea de veghe, fără să mai riscăm să pierdem din vedere existenţa căilor pe care să pornim pentru a ne urma menirea şi să găsim, în sfârşit, răspunsul la cea mai grea întrebare pe care ne-o adresăm adesea: "cine sunt eu?".
       Ca de obicei, vă invit să urmăriţi un discurs potrivit subiectului:

Cum să nu ucidem creativitatea copiilor

 
                                                                                                                       Motto:

          "Orice educație este autoeducație, iar noi, ca dascăli și educatori, creăm de fapt                                      doar contextul în care copilul se autoeducă".
                                                        Rudolf Steiner

       Picasso spunea că toți copiii se nasc artiști. Ce facem noi ca să rămână astfel? Din păcate, sistemul educațional distruge creativitatea copilului. Ierarhia materiilor este aceeași oriunde în lume, în coada listei aflându-se artele... Dacă matematica este importantă, la fel ca și fizica ori chimia, de ce nu ar fi importante teatrul, dansul sau pictura? De aceea, copiii încep să fie educați rigid, dezvoltându-li-se doar emisfera stângă a creierului. Cea dreaptă... poate să aștepte, nu e aducătoare de bani!...
       Mergeam pe stradă și mi-a atras atenția dialogul dintre un copil și mama lui. Copilul, elev cam prin clasa a II-a îi arăta plin de încântare ce pictase la școală. Am văzut, în trecere, un peisaj exotic: pe un fond portocaliu-roșiatic, un palmier mare, negru. Mama foarte contrariată: "Unde ai văzut tu palmier negru? " Am fost foarte tentată să o trag de mânecă pe doamnă și să îi spun că pictura copilului era un act de creație și că, din contră, alegerea pe care o făcuse micuțul era dovada vie că încă mai era creativ... Dacă stătea și se gândea mai bine, în culorile apusului de soare, toți copacii par negri. Chiar și palmierii! Mi-a părut rău pentru copil. Oare va mai îndrăzni să picteze din acel moment?
       Așa se întâmplă și la școală. În general, elevii trebuie să se conformeze acelorași tipare. De parcă ar fi clonele elevului universal... Să intre în aceeași cutie. Spre confortul majorității profesorilor.
       Creativitatea e jucăușă, e dinamică și probabil că ar fi prea solicitantă. Ca profesor de desen, m-aș bucura nespus să-mi văd elevii pictând copaci întorși pe dos (așa cum m-am trezit eu într-o bună zi desenând, gândindu-mă că înverzirea trebuie să înceapă din interior...), elefanți albaștri, ploi purpurii sau pești zburători.

       De aceea sunt atât de mulți adulți care au pornit în adolescență pe căi nepotrivite (printre care mă număr și eu). E înfricoșător să te gândești câți pictori, balerini, muzicieni, actori au fost reduși la tăcere pentru că mediul înconjurător (și aici mă refer la școală, familie, uneori prieteni) le-au bagatelizat înclinațiile native, autentice, schimbându-le cu totală lipsă de responsabilitate traiectoria firească.
       Sistemul educațional trebuie schimbat din rădăcini. Copilul este o creație admirabilă. Să nu ne batem joc de el. În sensul schimbării, aș introduce ca materii obligatorii, ore de: "Știați că...", "Să cunoaștem tainele naturii", "Plante vindecătoare", "Arte vizuale", "Teatru", "Tehnici de meditație", "Cultură muzicală", "Cum să-mi susțin punctul de vedere", etc. Nu credeți că atunci copiii voștri ar merge cu bucurie și cu zâmbetul pe buze la școală?
        Începe în curând școala. Uitați-vă pe stradă ce expresie a feței au elevii care se îndreaptă spre ea...
       În completare, vizionați un discurs remarcabil, exact despre acest subiect:

Efectul terapeutic al scrisului

                                                                                                                                  Motto:
                                                           "Creativitatea este cea mai mare rebeliune din existență."
                                                                                                          Osho


       Dacă ne dorim să fim creativi, nu trebuie să căutăm cărări bătătorite, ci să ne îndreptăm atenția asupra lucrurilor care nu pot fi văzute pur și simplu...Altfel, nu vom face altceva decât să urmăm turma din care ne propusesem să ieșim.
       Mintea colectivă este cea mai puțin evoluată minte din lume. De aceea, în trecut, creatorii din orice domeniu erau nevoiți să ducă o viață boemă. Acum lucrurile s-au schimbat, pentru că alegerile noastre țin de atitudine și de conștientizarea faptului că suntem liberi să fim noi înșine. Este loc suficient pentru oameni să se bucure de locul ales, să sărbătorească posibilitatea de a-și urma vocea interioară care are legătură doar cu inima. Doar așa putem rămâne autentici, așa cum am fost "proiectați". Este aproape hidos să ne tot scremem, copaci fiind, să producem portocale, când noi am fost sădiți pentru a rodi mere. Și de unde vine toată această străduință de a face portocale ? Simplu: este ceea ce se așteaptă colectivitatea să obțină de la noi, aici intrând familia, sistemul educațional, prietenii (unii...), societatea în care trăim. Trecând în regnul animal, este ca și cum am forța o focă să participe la o cursă de cai. Cu obstacole, dacă se poate...Bineînțeles că nu va reuși să parcurgă o distanță prea mare, în schimb, dacă ar înota în mediul ei, ar fi ea însăși, naturală în mișcările ei subacvatice, autentică și nu ridicolă și chinuită, târându-se în praful pistei de alergare.
       Ar trebui să ne aruncăm diversele piei în care ne-am tot ascuns, până când ne-am găsi propria piele în care să ne așezăm, așa, cu credință, cu bucurie și cu încredere. A fost croită pentru noi cu un scop și ar fi mare păcat să o acoperim, să o sufocăm cu false piei împrumutate, chiar dacă aparent mai frumoase. La un moment dat, acestea se vor uza iremediabil, ne vor strânge până la sufocare, vor începe să emane un miros neplăcut. Ne vom întreba atunci de ce suntem triști, depresivi, nemulțumiți și total nefericiți. E atât de simplu să redevenim autentici. Cheia se află la noi. Trebuie doar scoasă la lumină și folosită!
       Îmi place imaginea pe care a găsit-o Osho omului nou, tridimensional. El trebuie să se manifeste prin cei trei "C" (conștiință, compasiune, creativitate). "Conștiința înseamnă a fi, compasiunea înseamnă a simți, creativitatea înseamnă a acționa". Pentru a înțelege mai bine această tridimensionalitate, el îl atribuie conștiinței/contemplării pe Buddha, compasiunii pe Krishna (eu aici l-aș trece și pe Isus) și creativității pe Leonardo da Vinci sau Michelangelo. Cele trei dimensiuni ale omului sunt, deci: ființa, simțirea și acțiunea.
       Pentru a putea percepe cele trei dimensiuni care există în noi, fie că recunoaștem sau nu, ar fi bine să învățăm să ne relaxăm. Nu în sensul de a ne tolăni într-un hamac, ci în cel de a ne goli mintea de vâjâitul halucinant al gândurilor, până la atingerea stării de contemplare. Să facem liniște în mințile noastre și să lăsăm doar inima să ne ghideze. Asta se traduce prin a redeveni intuitivi.     Locuitorii Atlantidei s-au autodistrus pentru că au început să trăiască din ce în ce mai mult în minte și astfel și-au pierdut intuiția, care îi ridicase inițial la un nivel de dezvoltare extraordinar. Chiar vrem să repetăm aceeași greșeală? Din această cauză, ar fi minunat să exersăm cât mai des relaxarea, adică să învățăm să sărbătorim clipa. Așa cum făcea Zorba Grecul. Motive sunt suficiente: soarele e la locul lui, păsările cântă, florile ne inundă sufletele cu miresme și culori uimitoare, căderea frunzelor toamna este un tango ruginiu plin de finețe dar și de maiestuozitate. Avem multe motive de a sărbători. Astfel, învățând să fim atenți la întâmplările mărunte ale naturii din jurul nostru, vom reuși să intrăm în starea de relaxare/meditație. Abia atunci vom putea deveni creativi.
       Vă veți întreba, poate, de ce am scris aceste rânduri. Pentru că mi-ar plăcea să experimentați și voi scrisul. La fel ca orice altă manifestare a artei (muzica, pictura, sculptura, etc.), scrisul este o terapie. Încercați să așterneți pe hârtie (în fiecare zi ar fi ideal) câteva gânduri, dar într-un mod detașat. Fără încrâncenare, fără scop, fără intrarea în cine știe ce competiție. Rezultatul va fi eliberarea de tensiuni, de frustrări de tot felul, de furii mai mari sau mai mici. Până și ridurile încep să dispară, pentru că deșeurile cuibărite în suflet, odată eliminate, înseninează ființa în toată tridimensionalitatea ei.
Vă invit să îl urmăriți pe Sting, un om cu adevărat autentic:

Universalitatea muzicii

       Cu toții cred că suntem de acord că muzica este universală, iar noi suntem creați din vibrație primordială.
       Rudolf Steiner (filozof, esoterist, antroposof, etc.) a descoperit în muzică un puternic mediu de transformare, simțind că ne influențează trăirile, stările emoționale, deci implicit, sănătatea. Sunetul este o manifestare extraordinară a energiei primordiale care este temelia structurii geometrice a materiei fizice. Modul în care vibrațiile sonore afectează materia ține acum de domeniul științei. Astfel a apărut cimatica, "o știință care studiază relația dintre câmpuri, vibrații, unde și materie". Dacă forma este determinată de frecvență, înseamnă că muzica ne poate modifica în sens pozitiv sau negativ nu numai starea psihică ci și pe cea fizică.
      M-a impresionat întotdeauna măiestria naturii de a se adapta erorilor care apar inevitabil în creație. Și aici mă refer la capacitatea hipoacuzicilor de a percepe vibrația muzicii. Am văzut un grup de dansatori hipoacuzici/surzi care dansau simțind muzica și nu auzind-o. Magistral!...
      Uimitor este și un clip pe care l-am vizionat de curând, în care era filmată mișcarea prafului de pe o boxă stereo prin care se auzea muzică. Formele dinamice și în continuă schimbare ale prafului respectiv îți dădeau certitudinea că "sunetul pictează".
       De aceea, tot ceea ce este viu este influențat de sunetele din jur. Plantele cresc mai frumos, ca și copiii, de altfel, dacă sunt înconjurați de muzică armonioasă. Oamenii care rostesc doar cuvinte frumoase emană lumină interioară și spiritualitate, pentru că și cuvântul este o muzică...
       Așadar, vreau să vă împărtășesc experiența de a asculta un instrument magic, hang-ul, unul dintre cele mai noi instrumente muzicale (aparut în anul 2000). Inventatorii lui, Felix Rohner și Sabina Scharer din Elveția au fost inspirați de muzica etno, numele "hang" provenind din limba germană și însemnând "mână". Forma lui inedită de OZN, realizat din oțel, adaugă sunetului unor tobe obișnuite (fiind instrument de percuție), armonii profunde, asemănătoare sunetelor provenite de la clopotele tibetane.
       Opriți-vă pentru o clipă din goana cotidiană, așezați-vă confortabil în voi înșivă, eliberați-vă de gânduri și ascultați muzica hangurilor trimisă parcă de îngeri pentru a ne vindeca sufletul și trupul!

De ce "cuibul creativității" ?

                                                                                                                                           

                                                                                                                                                                             Motto:
                                                                                                                               „Lumea poate fi mântuită prin artă“
                                                                                                                Constantin Brâncuși

       Conceptul de creativitate, din punct de vedere etimologic, își are originea în cuvântul latin "creare",însemnând zămislire, făurire, naștere.
       În manualul "Psihologia creativității" (de Gabriela Popescu) se spune că "...putem considera creativitatea ca pe un fenomen general uman, forma cea mai înaltă a activității omenești". În același manual se mai precizează că cel care introduce termenul de "creativitate" în psihologie este G. Allport în 1937, dar el "reducea noțiunea la atitudini, inteligență sau trăsături temperamentale".
       Acum să părăsim pentru moment șabloanele manualelor și să explorăm și alte păreri legate de acest subiect! Părerea mea este că apariția gândului/cuvântului a fost determinată de prezența creativității. Ea exista de la începuturi (cu Î mare!), chiar dacă nu avea încă un nume. Este acea scânteie divină prezentă în fiecare dintre noi, este sămânța care germinează. Și cum poate crește un copac dintr-o sămânță, dacă nu este așezată într-un sol fertil? Astfel și creativitatea, fiind o scânteie-sămânță nu se poate transforma în lumină, bucurie și armonie, decât dacă este crescută într-un suflet curat, dezbrăcat de prejudecăți și ipocrizie, dornic de evoluție, de ridicare spirituală, de desprindere din șabloane, de ieșire din turmă...
       Lao Tzu (Bătrânul Maestru - filozof chinez) spune despre creativitate că "nu e o acțiune, este o permisiune". Așadar, ne rămâne doar să ne deschidem inimile, să inspirăm adânc și să lăsăm drum liber creativității să iasă la suprafață,să se manifeste.
Din păcate, sistemul educațional ne-a înăbușit încă din fașă această extraordinară calitate primită în dar de la Sursa primordială. De aceea, simt nevoia să așez o mică piatră la temelia reconstrurii templului numit Creativitate. Și pentru că imaginea unui templu este destul de austeră, copleșitoare și rece, am ales Cuibul ca loc de manifestare a creativității.
                  

 Îmi doresc să vă primesc în acest cuib pe toți cei asemeni mie, pe toți cei care au credința că oamenii se pot reconecta la natură, că pot învăța să-și asculte mai întâi vocea inimii și apoi a minții, că pot vibra în fața unui răsărit de soare, că pot auzi cum crește iarba, că pot aduce bucurie unui om de pe stradă, oferindu-i un zâmbet. Nimic nu este mai înțelept decât SĂ FIM în armonie cu natura. Pentru că facem parte din ea, chiar dacă ne-am construit colivii din beton ori Turnuri Babel pentru a ajunge unde?...
       Osho spune: "creativitatea înseamnă să cedezi în fața unei puteri care nu e a ta, să capitulezi în fața unei puteri care este dincolo de tine. Meditația este creativitate." Așadar, un om creator nu este acel om care este ghidat de ambiții, de competiție (așa cum am fost învățați în școli ori în familie), el nu își dorește să ajungă neapărat faimos. Nu are nevoie, pentru că devine împlinit prin ceea ce face clipă de clipă, se află pur și simplu pe drumul său și atunci atinge starea de armonie. Pentru mine asta înseamnă să fim creativi: să intrăm în armonie cu noi înșine și cu tot ce ne înconjoară. Astfel vom reuși să dăm sens cuvântului "împreună".