Culorile verii retrase
În frunzele toamnei...
Atât de grele,
Încât cad
Înnobilând pământul
Cu ruginie căldură.
Leagăn seminţei dorminde
Peste iarnă.
Apoi, mugur ivit cu uimire
În cântec de păsări
Întoarse la matcă
Pentru a sărbători
Simfonia verii...
Şi din nou, frunzele toamnei,
Atât de grele...
Respiraţie!
Totul e o respiraţie.
La fel şi sufletele noastre
Păşind în iarnă,
Asemeni frunzelor în pământ,
Înfloresc în noi
Pentru contemplare,
Pentru a învăţa să asculte
Frumuseţea liniştii,
Pentru a celebra
Oprirea din goană
Şi a retrăi
Starea de uimire,
De graţie,
De recunoştinţă...
M-aş ascunde
Într-un bob de strugure
Să simt toamna
Revărsându-se în mine,
Pârguindu-mi sufletul.
Aroma dulce-amăruie
A gândurilor
Mi-ar îmbrăca simţurile
În culori ruginii,
Aristocratice.
Tandreţea soarelui
M-ar legăna
Într-o îmbrăţişare de mamă,
Simfonia aripilor
De păsări plecânde
Mi-ar trezi dorul
De primăvară.
Aş ajunge apoi
Pe buze fremătânde
De îndrăgostiţi,
În clinchet de pahare,
Sărbătorind iubirea.
E atât de simplu să ieşim din starea de încrâncenare, frică, tristeţe, neputinţă...
Duminică, 1 noiembrie. O frumoasă dimineaţă de toamnă a Braşovului. Soarele străluceşte la fel, doar noi îl percepem mai trist...Clopotele Bisericii Negre cântă parcă mai intes ca în alte dăţi, făcându-mi celulele să vibreze până la contopirea cu Dumnezeu, cu ruga şi lacrima pentru cei plecaţi spre "acasă"...
Îmi permit să-mi bălăcesc picioarele în marea de frunze plouate ruginiu de copaci. Încă n-au trecut măturătorii, slavă cerului!
Senzaţia e minunată. Melanjul dintre culorile consacrate toamnei şi zgomotul produs de frunzele aproape uscate, trezeşte în mine copilul dornic de joacă şi explorare. De întrebări care încep cu "de ce?...". Başca, mai apare, zgândărit de ghetele mele şi parfumul crud al frunzelor muribunde. Parcă ar fi aromă de sâmbure proaspăt de migdală sau de muguri nenăscuţi dar promişi primăverii viitoare.
Surprind un porumbel care tânjeşte să încerce şi el o bancă de lângă Teatru. Banca - acoperită cu frunze. O priveşte, ezită o clipă, apoi se întoarce fără regrete:
"Şi pe jos e la fel...Mă pot bucura de frunze şi în spaţiul "dedicat" mie. Cică, băncile sunt pentru oameni!"
Fericit porumbel! Se bucură de clipa lui de autenticitate. Noi de ce nu am încerca? Fără invidie, fără orgolii şi dorinţe meschine de a fura capra vecinului.
Veţi spune că el, porumbelul nu are conştiinţă, nu gândeşte. Da, dar are intuiţie, are instinct. Ar trebui să mai învăţăm câte ceva şi de la necuvântătoare...care ne spun atâtea fără să vorbească.
Sunt atât de mulţi oameni care vorbesc fără să spună nimic...Şi noi stăm cu gurile căscate ascultându-i. De ce? Pentru că au o titulatură, o poziţie socială, o funcţie? Şi foarte mult tupeu şi aroganţă. Şi debit verbal. Şi o grămadă de decibeli în voce. Adică, aroganţa omului mic şi slab care atacă pentru a nu putea fi el atacat. Ai vrea şi tu să mai spui câte ceva, dar bunul simţ nu te lasă să-l întrerupi. Să-l acoperi, ar trebui să ţipi. Ori, ţie nu-ţi vine...Şi el turuie şi turuie şi latră din ce în ce mai tare, până când, inevitabil, renunţi să-l mai provoci cu vreo remarcă la care precis că nu ar avea replică...
Nu e bine! A venit momentul să-i determinăm să tacă pe toţi cei care nu au nimic de spus. Cred că a venit vremea ca cei din umbră să iasă în Lumină şi să formeze un vortex de "împreună".
De aceea, pentru a nu aluneca în silă, scârbă, lehamite şi neimplicare, încercaţi plimbându-vă, să vă târşâiţi picioarele prin frunze uscate, gândindu-vă la ce-i de făcut!
Până nu apar măturătorii...
